Cuvântul lui Dumnezeu și rolul lui

Câteva reflecții despre importanța cuvântului lui Dumnezeu, ca temelie a cunoașterii

Perspectiva noastră asupra lumii, cu alte cuvinte, ceea ce ne definește ca oameni, ca indivizi, ca... monade, dacă ar fi să utilizăm limbajul lui Leibniz, fiecare cu un bagaj propriu și numai al său, este de fapt o sumă de gânduri, impresii, reflecții parvenite din exterior, pe care le-am interiorizat fiecare în funcție de felul său unic de a fi. Cele mai multe dintre ele sunt ”agonisite” în copilărie, când, în funcție de mediul în care am trăit, am preluat inconștient ceea ce am văzut și am auzit de la cei apropiați nouă – părinți, bunici, unchi, mătuși etc. Ulterior, universul nostru interior a fost ”bombardat” cu informații pe cele mai diverse căi: școală, televizor, prieteni... Pentru cine nu a avut norocul să crească într-o familie de creștini practicieni, unde copilului i se citește de mic din Biblie și îi este explicat cuvântul Domnului, cărora li se adaugă și mersul constant la biserică, sursele cunoașterii devin orice altceva. Pun emfază pe cuvântul ”practicieni” pentru că mulți din cei care se autodenumesc creștini în ziua de azi, ”având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (II Tim 3:5), nu fac practic nimic care să justifice acest ”titlu”, ori fac mult prea puțin. Aici mă refer la alegerea de a trăi în Domnul, ca mod de existență conștient și asumat. Așadar, un copil care ”nu a fost dus la biserică”, care este lăsat de mic în fața televizorului, ca să treacă timpul mai repede, căruia nu i se răspunde la întrebări, ori i se răspunde prea sumar, va rămâne frustrat de inconsecvența lumii și va căuta răspunsuri în orice altă parte decât acolo unde trebuie.

Să vă dau un exemplu. În copilărie am avut parte de două bunici. Una, cea mai în vârstă, era o ființă absolut minunată. Îi ziceam ”bunica Ileana”, deși era, de fapt, străbunica mea. Ea m-a crescut până a închis ochii. Închipuiți-vă genul acela de bunicuță calmă, blajină, dumnezeiesc de bună, care nu ar putea (și probabil că nici nu ar ști cum) să spună vreun cuvânt urât. Ea m-a învățat ”Tatăl nostru”, pe care îl spuneam în fiecare seară, înainte de culcare, în timp ce focul ardea mocnit în sobă – căci aveam o sobă din aceea veche, bătrânească, cu plită, în formă de L, cum mai există și astăzi prin unele case de la țară. Cealaltă, bunica Lenuța, era o fire aprigă. Mereu neliniștită, mereu pusă pe harță, perfecționistă un pic peste limitele firești. Moto-ul său în viață era ”ordine, curățenie și control”. Altfel, o ființă extrem de muncitoare și cu un simț al justiției foarte acut. Curioasă, ca orice copil, o întrebam mereu ”-De ce?”: ”de ce trebuie să fac asta așa?”, ”de ce trebuie să mă duc la școală dacă nu am chef?”, ”de ce trebuie să mă îmbrac neapărat cu bluza asta și nu cu cealaltă?”, ”de ce nu pot să ies să mă joc și eu cu copiii pe stradă?” etc. Răspunsurile veneau inevitabil sub una din formele acestea: ”pentru că așa trebuie”, ”pentru că nu-i frumos” sau - ceea ce nu am suportat niciodată - ”pentru că așa face toată lumea”: ”vrei să ne vorbească lumea pe stradă?”. Domane ferește ca nu cumva tanti Luluța de la colțul străzii să aibă vreun motiv de bârfă!.. Că doar noi trăim ca să facem pe plac lu’ tanti Luluța...

Într-o zi am întrebat-o pe bunica Lenuța: ”Bunica, am văzut la televizor, la actualități că ziceau ceva de bani, cum că n-au valoare cu firul ăla în ei. Despre ce e vorba, că nu înțeleg?”. Și bunica, în spiritul ”clasic”, mi-a răspuns ceva doar ca să scape de întrebarea mea, dându-mi de înțeles că ea n-are timp să-mi explice și că sunt prea mică oricum, ca să înțeleg lucruri de genu ăsta (cred că aveam vreo 5-6 ani la momentul respectiv). Dar eu, cu intenții absolut onorabile și dornică să ajut, am socotit în mintea mea că bunica nu are timp să scoată toate firele alea din toate bancnotele și, Doamne ferește, se trezește că are probleme după aceea. Așa că m-am dus la portofelul ei, am luat bancnotele din el și am început să le scot filigranul, crezând că îi fac o favoare. Urmarea v-o puteți închipui... Și deși povestioara asta e mai curând comică – mă pufnește râsul chiar și acum, când îmi amintesc și scriu despre ea – totuși are un substrat destul de trist.

Tot așa, cu câțiva ani în urmă, am auzit-o pe o cunoștință de-a mea, care aștepta un bebe, zicând o replică ce m-a marcat și m-a făcut să-mi dau seama că acestă mentalitate profund greșită este mai răspândită decât ne-am putea închipui. Cunoștința respectivă, nemăritată, dar cu o relație de foarte lungă durată, câștiga mai mult decât suficient pentru a duce o viață decentă. Din păcate, singurele ei preocupări legate de creșterea copilului pe care urma să-l aducă pe lume erau legate strict de planul material: să câștige suficient cât să-i asigure copilului tot confortul: mâncare, hăinuțe, jucării, cărți etc. Replica ce m-a șocat a fost următoarea: ”Copilul oricum crește...” Acest oricum implică ideea eronată că rolul părintelui este doar acela de a-l aduce pe lume și a-i asigura condiții materiale pentru a se dezvolta. În rest, pentru celelalte aspecte, există televizor, există școală, există bonă, grădiniță, after school, tabere pentru copii etc, etc.

Fără a minimiza rolul școlii, a interacțiunilor sănătoase din categoria taberelor, cluburilor sportive și a altor modalități de dezvoltare personală a copilului, aspectul pe care doream să pun accentul este legat de nevoia copilului de a fi dirijat către o viață morală, în acord cu Dumnezeu, exact în același mod în care unui pom i se taie anumite crengi, ca să crească drept. Altfel, lăsat în voia sorții, pe principiul că ”lasă, că el oricum crește”, nu există nicio garanție că va nimeri drumul, că nu se va rătăci printre atâtea posibilități. Unii dintre noi îl căutăm de mici pe Dumnezeu, dar câți avem puterea să îl și urmăm, dacă nu ne-a învățat cineva asta. Dacă nu sădim de mic în copil dragostea față de cuvântul Lui, ca temelie a unei viitoare vieți morale, cum putem să ne așteptăm ca mai târziu să reziste ispitelor care vor veni? Să nu se piardă în noianul de curente de gândire și, în final, să cedeze în fața relativismului, această boală postmodernă a sufletului și a minții?

Revenind la un exemplu din drumul meu – căci nu m-aș hazarda să discut aspecte de care nu m-am lovit personal – în ultimii cincisprezece ani am căutat adevărul și sensul vieții de cele mai multe ori în cărți, întrucât era singurul lucru pe care știam să-l fac. L-am căutat în literatură, apoi în filosofie, în teatru... L-am căutat și l-am tot căutat, fără să-l găsesc. Căci ceea ce aveam eu cu adevărat nevoie era o platformă, o temelie de sens, pe care să-mi pot construi viața, universul. În schimb ce am găsit? Umanism, relativism, citate celebre ale unor oameni celebri și... cam atât! Am avut și o perioadă în viață în care, dezamăgită de cărți, am renunțat aproape de tot la ele și am luat-o pe o cărare empirică, lucrând un ”job” care nu implica nici lectură, nici cunoștințe, ci doar o abilitate ”manuală”, în acest caz – aceea de a găti. Am vrut să mă ”scufund” în lumea oamenilor simpli, fără pretenții de intelectuali, crezând că acolo voi găsi mult dorita pace a minții și a sufletului, că poate voi înceta să mai fiu obsedată de aflarea unui sens, că voi intra în sfârșit ”în rândul oamenilor”. Și, deși până în ziua de azi păstrez un respect deosebit față de oamenii simpli, totuși nu mi-am găsit pacea nici acolo. Este o iluzie să credem că schimbând mediul ne vom schimba pe noi înșine, atât timp cât schimbarea nu vine din interior în primul rând.

Vrei informații? Citește ziarul și uită-te la știri. Vrei cunoaștere? Citește filosofie. Dar dacă vrei Adevărul, atunci citește și studiază Biblia.

Abia în momentul în care am început să citesc Biblia, m-a izbit următorul fapt: căutasem adevărul în toate locurile în care nu trebuia să-l caut! Pentru scurte perioade de timp, crezusem că am găsit acel sens, acea stabilitate, acel fundament de care aveam atâta nevoie, însă nimic din cele lumești nu e sortit să reziste în timp, dacă nu vine de la Dumnezeu. Câci Biblia nu ne oferă numai informații ori cunoștințe, ci o cale prin care putem deveni plini, prin care ne putem împlini destinul și face față oricărei încercări. Cuvântul lui Dumnezeu, dacă îl ascultăm și îl urmăm, ne face să stăm drepți, să trecem prin viață nu orbecăind, nu navigând de la o iluzie la alta cu speranța că vom găsi poate, la următorul colț, acel țărm pe care să-l putem numi ”acasă” și pe care să ne putem odihni. Cuvântul Său mi-a dat răspunsul la cele două întrebări care m-au obsedat: ”cine sunt?” și ”care este sensul vieții?”, într-o cheie plenară, absolută, nu relativistă, căci nu m-am mulțumit niciodată cu jumătăți de măsură. Cuvântul Său e atât de complet și de puternic, încât există ceva în Biblie pentru orice om și pentru orice situație posibilă și imaginabilă. A crește un copil în spiritul moralei, dar fără cuvântul lui Dumnezeu este o iluzie. El va crește neînțelegând pe ce se întemeiază acea morală: pe convenție socială, pe cutume și uzanțe, sau pe un adevăr imuabil și transcendental, care este dincolo de noi? Culturile și civilizațiile sunt termeni relativi, variază de la o zonă la alta și de la o epocă la alta, dar Cuvântul lui Dumnezeu este etern, neperisabil, absolut: ”Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”, spune Iisus în Evanghelia lui Matei, (24).

Ideea esențială pe care am vrut să o exprim aici a fost aceea că, fără o temelie de cunoaștere bazată pe Scriptură, omul este predispus să intre în derivă existențială. Uneori, dacă are noroc să se trezească la timp, se poate salva, dar, de multe ori, aceste derive sfârșesc în eșec și în pierderea propriului suflet. Un om poate trăi o viață întreagă mințindu-se pe sine că totul e în regulă, că tot ce tebuie să facă este să se relaxeze și totul va ”curge de la sine”. Pentru a-și înăbuși acea voce interioară care îl atenționează că viața e mai mult decât ceea ce vede cu ochiul liber, el se va cufunda în muncă sau se va refugia în vicii și distracții, crezând că așa este bine, pentru că ”așa trăiesc alții”, așa spune societatea, așa promovează reclamele pe care le vedem la televizor. Când suntem mici punem multe întrebări, vrem să înțelegem de ce lucrurile sunt așa cum sunt și de ce trebuie să fie așa și nu altfel. Atunci devenim vulnerabili. Atunci suntem predispuși să ne rătăcim, mai ales în vremurile de astăzi, în care societatea este construită – în mod deliberat! – în așa fel încât părinții să nu mai aibă timp pentru copiii lor, astfel încât grija creșterii acestora (cu excepția nevoilor curente) să fie preluată de către stat. Cum? Cel mai ușor este prin intermediul televizorului și calculatorului, dar și a sistemului de educație/ îndoctrinare. Rezultatul va fi un exponent perfect a ceea ce Ortega y Gasset denumea omul-masă: ”Omul-masă este omul golit în prealabil de propria-i istorie, fără măruntaiele trecutului şi, prin aceasta, ascultând de toate disciplinele aşa-zise „internaţionale". Nu este un om, ci mai degrabă o carapace de om, constituită din simple idolafori; este lipsit de un „înăuntru", de o intimitate inexorabil şi inalienabil a sa, de un eu irevocabil. Iar de aici provine permanenta sa disponibilitate de a se preface că este una sau alta. El are doar apetituri, crede că are numai drepturi, şi nu şi obligaţii: este omul lipsit de nobleţea care obligă — sine nobilitate — snobul[1].” (y Gasset, Revolta maselor). Va deveni așadar un om care, fără o bază solidă a valorilor morale și a credinței, a identității sale în Hristos, va fi gata să îmbrățișeze Noua Ordine Mondială și tot ceea ce s-a pregătit și se pregătește pentru noi de câteva sute de ani încoace.

Întrebare: cum poți determina un alcoolic funcțional să nu mai bea, un fumător să nu mai fumeze, atât timp cât el nu consideră că face nimic rău? Raționamentul său va fi unul aparent logic: atâta vreme cât muncește – așadar este util cumva societății -, nu face rău nimănui, își respectă familia, normele sociale etc., care e problema dacă bea și el câteva pahare, vreo două, trei, zece, seara, când se întoarce de la serviciu obosit și se uită la un meci? Sau un om care este atât de stresat la serviciu încât singurele sale clipe de repaos sunt acelea când își aprinde o țigară? Nu cumva un astfel de om are nevoie de o motivație supra-umană, ca să poată fi convins? Nu cumva are nevoie să știe că există ceva mai sus decât ceea ce se vede, adică altceva decât socialul care dictează un minim de norme bazate pe utilitarism și satisfacerea propriilor plăceri? Cum ar putea acel om să se vindece, dacă el crede că nu e nimic în neregulă cu el, atâta timp cât societatea l-a învățat că e în ordine să te autodistrugi (pardon, să te distrezi!), câtă vreme îți îndeplinești funcția de albinuță cuminte și îți plătești toate dările la timp? Numai Dumnezeu este răspunsul la toate acestea. Și da, eu cred în puterea rugăciunii, chiar dacă efectele acesteia nu sunt vizibile imediat. Dumnezeu are timpul său, care nu coincide cu al nostru. Uneori trebuie să învățăm să cedăm, să renunțăm, să lăsăm frâiele din mână, înainte ca o schimbare să se poată produce cu adevărat.

Recomand cu căldură o carte scrisă în secolul XIX de Lev Tolstoi: ”Moartea lui Ivan Ilici”. Spre deosebire de ”Război și pace”, aceasta este scurtă și ușor de citit, însă ceea ce șochează este subiectul abordat (etapele prin care trece un om, Ivan Ilici, din momentul în care se îmbolnăvește și până când moare) dar și maniera extrem de realistă și pătrunzătoare prin care scriitorul rus descrie treptele psihologice pe care le parcurge acest individ absolut obișnuit (”everyman” este termenul în engleză) și angosele sufletești pe care le simte în momentul în care înțelege că ceea ce crezuse inițial că e o simplă afecțiune se dovedește a fi drumul fără întoarcere către dispariția fizică. Tolstoi pune în paralel trăirile sufletești ale protagonistului cu atitudinea celor din jur, care nu îl înțeleg și se comportă ca și când nu ar fi vorba decât de o simplă boală trecătoare. Jocul măștilor devine tragic și chinuitor pentru cel ce se confruntă cu dilema supremă: trecerea în neființă. Am adus acestă carte în discuție pentru că este exemplul perfect și fără perdea al unui om care a trăit toată viața în conformitate cu cerințele societății, însă fără Dumnezeu. Ce disperare, ce angoasă de neînchipuit pentru un asemenea om, să fie confruntat cu adevărul obiectiv că pur și simplu nu va mai fi! Într-o asemenea stare, dacă ne-am pune pentru un moment în locul lui, ne-am putea întreba: ce anume a dat sens existenței mele? Posesiunile materiale? Prestigiul? Numărul de iubite/ iubiți pe care i-am avut? Diplomele și titlurile pe care le-am obținut? Exemplele sunt nenumărate, căci atât de ”largă e poarta și lată e calea care duce la pierzare” (Matei, 7:13).

Așa că pun și eu aceeași întrebare care s-a pus de milenii: ce contează cu adevărat în viața asta? Pe ce ne putem baza, atunci când toate se transformă în cenușă? Răspunsul pe care l-am descoperit după ani mulți de căutări este: relația cu Dumnezeu, cu Iisus. Mai grav este că am știut acest lucru dintotdeauna, undeva în profunzimea minții mele. Dacă ar fi fost literalmente să mor în acest răstimp, nu aș fi avut nicio scuză în fața Creatorului pentru greșelile și rătăcirea mea. Nici una! De aceea pledez tuturor celor care au răbdare să citească aceste rânduri, să nu facă aceeași greșeală pe care am făcut-o eu! Numai prin bunăvoința Lui sunt aici și scriu acum mărturia aceasta, căci eram moartă spiritual și nu știam. A trăi fără Dumnezeu înseamnă a trece prin viață ca un zombie. Indiferent câte experiențe am avea, câte succese, câte distracții, câte validări din partea celorlalți, toate sunt praf în vânt fără accesul la bucuria deplină și întregitoare a cunoașterii Lui, a ”șederii” în El. În lumina Lui, toate capătă sens, până și disperarea. Așa că până și anii de derivă mi-i asum, căci fac parte din experiența mea și, așa cum spunea un suflet drag mie, ”dacă nu ai limba friptă, nu îmi poți vorbi despre durere”. Dacă nu aș fi trecut prin atâtea încercări sufletești, nu aș fi putut acum să înțeleg cât de minunat este El, cât de minunată e lucrarea Lui și cât de bine și dumnezeiesc este să exist pe acest pământ. Fiecare clipă, fiecare minut, că îl conștientizez sau nu, este o bunecuvântare. Însă această cunoaștere se poate obține și fără a trece prin ceea ce am trecut eu! De aceea pledez acum față de toți cei care citesc, indiferent ce experiențe au în spate și care sunt rațiunile și motivele pentru care s-au îndepărtat de Dumnezeu (ori poate nu L-au cunoscut niciodată): NU EXISTĂ PACE MAI MARE DECÂT PACEA OFERITĂ DE EL! Și nu există altă soluție la angoasa existențială decât El! Nu trebuie să continui pe drumul pe care ești până te lovești cu capul de pragul de sus, așa cum am făcut eu, mai ales că nu știi dacă vei avea a doua șansă! Eu am fost norocoasă, Dumnezeu m-a ocrotit - deși nu meritam la cât de mult am deviat de la cuvântul și voia Sa! Puteam literalmente să fiu moartă într-o văgăună din cauza inconștienței mele fără margini și a stilului de viață lipsit de opreliști, pe care l-am cultivat cu mândrie! Căci mai eram și mândră în păcatul meu... Or primul pas spre salvare a fost recunoașterea faptului că am greșit. Nu ne place cuvântul ”păcat”, ni se pare demodat? Nu-i nimic, atunci să numim păcatul ”greșeală”, dar măcar să recunoaștem că am greșit. În asta constă pocăința! Niciun bolnav sau dependent de alcool/ droguri/ tutun nu va avea vreo șansă la vindecare până când nu va recunoaște că este ceva în neregulă cu el, pentru ca apoi să caute ajutor. La fel și noi: mergem prin viață aparent liniștiți, fără a ști că sufletele noastre sunt bolnave, că suntem îndepărtați de esența noastră prin minciuni și manipulare, că suntem îndoctrinați să acceptăm o realitatea care este mult sub ceea ce ar putea fi, mult sub ceea ce Dumnezeu însuși a pregătit pentru noi. Căci sunte copiii Lui mult iubiți, cea mai prețioasă din creațiile lui, făcuți în imaginea Lui... Iar noi ne-am obișnuit să ne mulțumim cu surogate: falsă fericire, falsă iubire, fals, fals, fals, totul este fals în jurul nostru! Când am putea să fim atât de plini de dragostea dumnezeiască încât să dăm pe afară, să simțim că ardem și că trupul și sufletul nostru nu pot duce atâta fericire câtă ne este dată!

În concluzie...

Cu toții avem experiențe mai frumoase sau mai urâte, mai înălțătoare sau mai dureroase, însă toate pot deveni altare, dacă ne dăruim lui Dumnezeu cu toată încrederea, cu tot sufletul și din toată inima. Importantă este deci lumina prin care vedem viața. Cunoștințele, informațiile goale, fără o cheie de interpretare și de înțelegere, rămând doar atât: informații. Vedem uneori oameni care sunt adevărate biblioteci ambulante. Mărturisesc că și eu priveam înainte cu jind la asemenea indivizi, care au parcă o memorie de elefant, și capacitatea să asimileze foarte mult și foarte repede, fără a se chinui cu pixul pe hârtie, cum am făcut eu atâția ani. Și după atâția ani, tot nu știu nici cinci la sută din câte știu ei. Este, într-adevăr, un dar. Însă un astfel de om, dacă nu are baza morală a Bibliei, însoțită de practica rugăciunii și a relației personale cu Dumnezeu, este – așa cum spune și Mântuitorul – precum un om care și-a construit o casă pe nisip, iar valurile și intemperiile au dărâmat-o. Sau, ca să folosim o comparație mai actuală, e ca un joc de puzzle. Toate bucățelele sunt puse frumos într-o cutie, însă lipsește imaginea de ansamblu, fără de care respectivele piese, luate separat, sunt pure abstractizări. Și la ce i-ar folosi omului să cunoască totul, dacă îi lipsește înțelegerea de sine. Cunoscându-L pe Dumnezeu ne cunoaștem, de fapt, pe noi înșine, căpătăm o identitate, nu mai suntem ai nimănui. Nu mai suntem ca o corabie fără cârmaci, purtată în derivă încoace și încolo de valuri care mai de care mai amenințătoare – căci știm cu toții, cel puțin aceia dintre noi care sunt mai pragmatici, că lumea acesta, în ciuda fațadei pe care se străduiește să o arate, este un loc plin de pericole. De asemenea, mersul la bierică este minunat și înălțător, relația cu părintele duhovnic este o binecuvântare, însă aceste lucruri fără credința zilnică și necondiționată nu sunt suficiente. Și nu cred că vrem să fim ipocriți, ca acei oameni care vin la biserică, se închină, iar apoi pleacă acasă și duc o viață absolut lipsită de Dumenzeu.

Să ne dăm așadar viața lui Iisus Hristos, din toată inima și cu tot sufletul. Să ne recunoaștem greșelile și neputințele și să-L lăsăm să preia comanda navei noastre, către cea mai minuată destinație. Cu toții avem un destin în El, hai să facem primul pas spre împlinirea acestuia!

[1] în Anglia, listele cu locuitori indicau, alături de nume, profesia şi rangul fiecăruia. De aceea, lângă numele burghezilor simpli apărea prescurtarea s. nob., sine nobilitate, „fără nobleţe". Aceasta este originea cuvântului snob.